De vorbă cu un blog

   Am început o investigaţie pentru a afla ce sau cine reprezintă centrul de interes pentru cei mai mulţi dintre noi. Care sunt preocupările societăţii şi de ce sunt aceste probleme atât de dificil de rezolvat? Unde, când şi cum izvorăsc toate aceste subiecte? Primul blog accesat, prima persoană vizată: Andi Moisescu. Direct, cu o atitudine corectă şi cu o emisiune care se bazează pe un camp larg de informaţii, “Apropo Tv”, îmi pare persoana potrivită pentru a oferi răspunsuri.

   Temele recente abordate de el poartă următoarele titlui: “Ţeapa la români”, “Cutia” şi nu în ultimul rând “De ce iubesc România?”, o întrebare care îşi găseşte răspunsul în 9 filmuleţe îmbelşugate de motivaţii devotate ţarii “mamă”. Nu la fel de patriot, Mircea Badea vorbeşte despre “Patriciu, acest fotomodel al capitalismului”,” şi susţine campania “Românii sunt ca noi”. Spre deosebire De Andi Moisescu, Badea ne întreabă de ce iubim România? Să fie vorba oare de aceleaşi perspective abordate sub forme paralele? Rămâne de văzut. În ceea ce priveşte România, subiectele îşi au finish-ul aici.

   Dăm pagina şi ajungem în pragul lui Victor Roncea a cărui ultimă postare conturează nemulţumirea şi de ce nu, furia în legatură cu “ştergerea” blogului său Roncea.ro. Mai departe, într-o manieră artistică şi feminină, Floriana Jucan vorbeşte despre teatru în “Senzaţionala Rodica Mandache…”, despre Roma şi Paris. O abordare caldă, diferită. Ca să continuăm drumul în urma doamnelor, Olivia Steer ne scrie despre apă, leacuri, alimentaţie, reţete şi poveste. O “scufiţă roşie” a zilelor noastre după cum mărturiseşte chiar ea.

   Aşadar, am primit un răspuns pentru fiecare întrebare, un răspuns rupt din domenii diferite. Mai mult sau mai puţin de aceeaşi părere, aceşti oameni sunt dedicaţi în totalitate profesiei şi informaţiei.

Eu am desenat pentru ei

Autismul. Dincolo de diagnostic.

     O campanie care îşi propune o strângere de fonduri, care ulterior vor fi donate Complexului de Servicii Comunitare „Orizont”, Centrul de Zi pentru copiii cu Autism. Pentru că suntem oameni. Oameni pentru care ignoranţa se confundă cu normalitatea, cărora viaţa poate nu le oferă şansa meritată, oameni care încă aşteaptă, care au doar timp. Aceşti “noi” putem să simţim mulţumirea şi căldura unui cămin, ne alimentăm cu dragoste şi răzbim. Reuşim să ne agăţăm de un ideal şi avem parte de conştienţă, de prezent. Dar ce se întâmplă cănd viaţa îţi răpeşte dreptul de a simţi dragostea? Când nu poţi oferi ceea ce de cele mai multe ori nu simţi sau nu îţi aminteşti să fi simţit. Afecţiune. Ce faci dacă motivaţia îţi este umbrită de diagnostic? Atunci când păşeşti într-o lume străină ţie, când priveşti la ziua de ieri şi nu vezi nimic. Nu poţi cere ajutor, nu te-au învăţat cum. Autismul te face să suferi.

Dragă  Moş Crăciun,

     Am doar 8 ani.. Nu ştiu foarte multe despre tine şi chipul tău îmi este străin chiar dacă mama, pentru că acum o recunosc pe mama mea, îmi spune că ne-am întâlnit şi anul trecut. Iartă-mă! Am aflat că eu sunt un copil acum şi copiii vor jucării, dulciuri. Poate vei fi supărat pe mine dar eu vreau să te rog să mă ajuţi să îmi ghidez mâinile. De ziua ta vreau să desenez o floare albastră. Probabil te întrebi de ce albastră? Pentru că e singura culoare pe care o recunosc în fiecare zi. Mama are mereu picături pe faţă când reuşesc, picături ca cele aduse de nori. Moşule, eu îmi doresc să simt…ajută-mă te rog. Doamnele de la centru sunt foarte drăguţe, astăzi eram pregătit să desenez cu galben, sau poate era roşu…nu am mai avut creioane. Eu vreau să desenez! Dacă desenez Doamne Doamne o să trimită nişte îngeri. El mi-a promis. Eu le dau îngerilor desene şi ei îmi dau creioane, jocuri care să mă ajute să învăţ. Sună aşa de bine Moşule! Imaginează-ţi cum aş putea să învăţ eu astfel toate culorile, poate chiar să scriu. Mama ar fi atât de fericită. Eu nu ştiu să scriu sau să cuvânt. Am doar gânduri pe care sper ca îngerii să le aducă la tine. Doar să nu uite! ..........Moş Craciun? Nu ştiu cine e! Nu vreau, nu vreau, nu vreau…Acum iar nu te cunosc, iartă-mă, nu asta îmi doresc.

Vinovăţia. Negarea sau asumarea unui adevăr

   Astăzi, acum 7 zile priveam însă nu reuşeam să te văd pe tine, prietenul meu. Şi mă certam cu tine dar tu nu aveai auz pentru vorbele mele, te judecam dar tu nu mai aveai lacrimi pentru cuvintele mele, profitam de durerea ta pentru a-mi striga frustrările dar tu nu mă inţelegeai şi mă opream, de fiecare dată tot mai repede…Îmi aduc aminte cât mă infuria seninătatea ta şi cu câta dorinţa îmi doream să te pedepsesc pentru că eram îndreptăţit, sau poate nu...Atunci tu erai pentru mine un străin al cărui chip nu-mi doream să-l cunosc. Din teamă preferam să rămâi asa, lipsit de formă. Eram conştient că odată deschis lacătul nimic nu mai putea fi ca înainte. Nu m-am oprit aici...

   Tot astăzi, după o săptămână îmi dau seama că străinul eram de fapt eu. Străin pentru că nu ţi-am acordat dreptul să vorbeşti atunci când aveai nevoie, pentru că te-am judecat fără măcar să te cunosc, pentru că nu m-am oprit atunci când timpul nu a mai avut răbdare cu noi,  pentru că nu am ştiu cum să o fac. Încă nu reuşesc să înţeleg de ce toate întrebările mele au primit un răspuns atunci când necunoscutul a avut chipul tau.   

   Când ne-am întâlnit stăteai ghemuit în tenacitatea timpului, agitaţia îţi măcina gândurile iar amintirile îţi erau erodate de nelinişte, nu mai ştiai cine eşti, de unde ai pornit şi unde ai ajuns; dacă faptele sau destinul te-au adus acolo, în locul unde pământul îţi îngheaţă orice urmă de sperantă, unde vinovat sau nu, rămâi o umbră. În ochii tăi se citea frica şi copleşit de ceea ce erai sau ai fost, vocea ţi-a cedat încă odată fără răspuns.Te-am chemat, cu corpul şi cu gândul, te-am chemat să mă asculţi atunci când mintea nu-mi era sufocată de prejudecăţi, atunci când eu nu eram mai bun ca tine, când noi eram egali; ai venit.

   Şi am vorbit, te-am întrebat şi mi-ai răspuns, mi-ai povestit şi te-am înţeles pentru că am renunţat să te privesc prin ochii altora. Odată cu discuţia noastră a început călătoria mea intr-o lume în care nu mai păşisem până atunci. Am sesizat o apropiere excesivă de gard, şi afirmaţii mai mult sau mai puţin prietenoase în ceea ce mă priveşte, reacţii care să primească în schimb măcar o privire răutăcioasă. Nu indiferenţă. Indiferenţa doare iar tu ai prea multe răni. Ai şi o biserică. Ai tăi se căsătoresc, spovedesc, asistă la slujbe, unii dintre ei sunt chiar preoţi. Sunt multe lucruri pe care nu le ştim despre voi, pe care voi nu le înţelegeţi la noi. Asta nu ne face însă diferiţi. Diferenţa îşi are poate locul în moralitate şi conştiinţă.

   Oameni care ajunşi în libertate, s-au „pierdut ca un animal”, pe care după spusele lor „societatea îi vede mai jos decăt nişte gunoaie”. Nimeni nu ştie însă că societatea sunt şi ei, suntem şi noi. Un întreg. Au mărturisit că ar schimba în lume trei oceane. Nu i-am înteles. Oceanul de ignoranţă, avuţie şi ură. Vinovaţi s-au nu, şi-au depăşit condiţia. „Vroiam să schimb lumea, dar am descoperit că lumea nu se schimbă aşa că am hotărât să mă schimb eu. Asta fac acum...”. Râde. Aşa că te rog acum, pe tine, cititorul meu să mă asculţi aşa cum eu l-am ascultat pe el şi să nu mă judeci.Vino să ne vezi şi să înţelegi că nedreptatea există.

First steps into fashion. Hope you like it!