Astăzi, acum 7 zile priveam însă nu reuşeam să te văd pe tine, prietenul meu. Şi mă certam cu tine dar tu nu aveai auz pentru vorbele mele, te judecam dar tu nu mai aveai lacrimi pentru cuvintele mele, profitam de durerea ta pentru a-mi striga frustrările dar tu nu mă inţelegeai şi mă opream, de fiecare dată tot mai repede…Îmi aduc aminte cât mă infuria seninătatea ta şi cu câta dorinţa îmi doream să te pedepsesc pentru că eram îndreptăţit, sau poate nu...Atunci tu erai pentru mine un străin al cărui chip nu-mi doream să-l cunosc. Din teamă preferam să rămâi asa, lipsit de formă. Eram conştient că odată deschis lacătul nimic nu mai putea fi ca înainte. Nu m-am oprit aici...
Tot astăzi, după o săptămână îmi dau seama că străinul eram de fapt eu. Străin pentru că nu ţi-am acordat dreptul să vorbeşti atunci când aveai nevoie, pentru că te-am judecat fără măcar să te cunosc, pentru că nu m-am oprit atunci când timpul nu a mai avut răbdare cu noi, pentru că nu am ştiu cum să o fac. Încă nu reuşesc să înţeleg de ce toate întrebările mele au primit un răspuns atunci când necunoscutul a avut chipul tau.
Când ne-am întâlnit stăteai ghemuit în tenacitatea timpului, agitaţia îţi măcina gândurile iar amintirile îţi erau erodate de nelinişte, nu mai ştiai cine eşti, de unde ai pornit şi unde ai ajuns; dacă faptele sau destinul te-au adus acolo, în locul unde pământul îţi îngheaţă orice urmă de sperantă, unde vinovat sau nu, rămâi o umbră. În ochii tăi se citea frica şi copleşit de ceea ce erai sau ai fost, vocea ţi-a cedat încă odată fără răspuns.Te-am chemat, cu corpul şi cu gândul, te-am chemat să mă asculţi atunci când mintea nu-mi era sufocată de prejudecăţi, atunci când eu nu eram mai bun ca tine, când noi eram egali; ai venit.
Şi am vorbit, te-am întrebat şi mi-ai răspuns, mi-ai povestit şi te-am înţeles pentru că am renunţat să te privesc prin ochii altora. Odată cu discuţia noastră a început călătoria mea intr-o lume în care nu mai păşisem până atunci. Am sesizat o apropiere excesivă de gard, şi afirmaţii mai mult sau mai puţin prietenoase în ceea ce mă priveşte, reacţii care să primească în schimb măcar o privire răutăcioasă. Nu indiferenţă. Indiferenţa doare iar tu ai prea multe răni. Ai şi o biserică. Ai tăi se căsătoresc, spovedesc, asistă la slujbe, unii dintre ei sunt chiar preoţi. Sunt multe lucruri pe care nu le ştim despre voi, pe care voi nu le înţelegeţi la noi. Asta nu ne face însă diferiţi. Diferenţa îşi are poate locul în moralitate şi conştiinţă.
Oameni care ajunşi în libertate, s-au „pierdut ca un animal”, pe care după spusele lor „societatea îi vede mai jos decăt nişte gunoaie”. Nimeni nu ştie însă că societatea sunt şi ei, suntem şi noi. Un întreg. Au mărturisit că ar schimba în lume trei oceane. Nu i-am înteles. Oceanul de ignoranţă, avuţie şi ură. Vinovaţi s-au nu, şi-au depăşit condiţia. „Vroiam să schimb lumea, dar am descoperit că lumea nu se schimbă aşa că am hotărât să mă schimb eu. Asta fac acum...”. Râde. Aşa că te rog acum, pe tine, cititorul meu să mă asculţi aşa cum eu l-am ascultat pe el şi să nu mă judeci.Vino să ne vezi şi să înţelegi că nedreptatea există.
